David are 10 ani si 3 luni.
De aproape opt ani încoace viața noastră a deraiat de pe direcția firească și ne-a proiectat într-o continuă luptă cu tot ce ne înconjoară.
Campioni ai contrastelor, ca și părinți ai unui copil autist, suntem mereu situați în percepția celor din jur în mai multe posturi:
1. susținători ai unei afecțiuni închipuite a copilului, cheltuie banii aiurea pe psihologi, terapii și tratamente inutile;
2. părinți inconștienți, care în loc să-și petreacă timpul plângându-și de milă, cară după ei copilul ăsta peste tot: concerte, întâlniri cu prieteni, pe bicicletă, trotinetă sau chiar în hamac;
3. prefăcuți și narcisiști, se ascund în spatele copilului lor pentru a atrage atenția celor din jur;
4. oameni care fac pentru copilul lor orice și oricât, dar nu este de ajuns;
Am enumerat doar câteva din etichetele puse asupra noastră de care în fiecare zi îmi spun că mă obișnuiesc.
Spun, dar nu pot. Nu pot pentru că aș vrea și eu să mă trezesc mâine dimineața doar cu problemele cotidiene ale unei familii.
Dar orice aș face nu se poate. Viața noastră nu poate fi normală.
Orice am face, nimeni nu ne va oferi posibilitatea să alegem între o pastilă roșie și una albastră. Și nici nu putem urmări iepurașul alb.
Cel mult putem fi fugăriți de un zid semitransparent care lasă pe oricine din exterior să vadă numai ce vrea el, iar celor prinși înauntru ni se proiectează filme cu viziunea altora despre normalitate.
Indiferent de părerea altora, noi suntem conștienți că David este autist și că autismul nu este o boală închipuită. Terapiile aplicate pentru recuperarea autiștilor nu sunt perfecte, iar procentul de reușită este zero dacă alegi să nu faci nimic. Noi am apelat la aproape orice terapie care ne-a ieșit în cale. Și credem că trebuie să-i acordăm lui David șansa de a fi independent. Chiar dacă asta ne-a rostogolit într-un mod de viață neobișnuit.
Îi mulțumesc lui David pentru că prin zâmbetul lui șmecheresc ne încurajează pe noi, părinții lui, să facem și lucruri pe care ni le dorim și ne susține în ceea ce credem noi că e bine pentru el.
Odată ce David a început să se cațăre pe panou, Mikișor a descoperit că-i place acest sport și acum ei sunt coechipieri de coardă. Ei merg împreună la cercetași și observ cu mare bucurie că se implică cu plăcere amândoi în această activitate frumoasă. David și Mikișor sunt inexorabili legați cu un cordon ombilical virtual care cimentează o relație grozavă care îmi umple inima de bucurie. Lecturi, teme, matematică, proiecte, ei fac multe împreună atât în lumea reală cât și în poveștile fantastice ale lui David.
În ceea ce mă privește pe mine, după ce am scris pe blogul lui David vreo patru ani, mi-am dat seama ca aș vrea să fac asta pentru mine. Și îmi petrec o parte din timpul liber fie scriind, fie participând la diverse evenimente ale bloggerilor. Iar David mă chestionează mereu: de ce nu ai mai scris ceva pe blog, ce poze ai mai pus pe Instagram, când mai testezi vreun telefon…
Aceste preocupări și minunea de copil de lângă noi ridică vălul aruncat peste noi. Și viața noastră nu e perfectă, e doar viața noastră.
Nu am scris aceste rânduri ca să mă plăng. Sunt însă momente în care ni se reamintește că suntem niște cuceritori ai inutilului. Suntem niște montaniarzi care-și consumă energia urcând vârf după vârf, fără nicio șansă de a escalada toți munții din lume și nici măcar nu au ajuns pe Everest…
Cuvintele astea sunt scrise nu pentru mine, nici pentru David și Mikișor ci pentru voi cei care ne vedeți doar așa cum suntem: David, Miki și Mihai.
