Acum 10 ani, în seara de revelion, eram acasă doar noi trei: eu, Miki și David. Se încheia un an dificil, când după multă muncă de convingere cu noi înșine, acceptasem că David are nevoie de terapie.
Ne pregăteam să petrecem câteva ore împreună și ne doream să uităm de toate greutățile care ne înconjurau. Aranjasem cu Miki o măsuță în living, în fața canapelei, dintr-o placă mai veche de pal suținută de două boxe, de pe vremea studenției.
Vorbeam destul de încet, să nu-l deranjăm pe David. El se juca cu ceva, nu mai știu cu ce, dar asculta atent în jurul lui, scoțând din când în când mormăielile care ne dădeau atât de multe speranțe. Terapia o începusem în octombrie și după aproape două luni, David se schimba vizibil. Era atent când îl strigam și deja își arăta acordul sau deazcordul pentru lucrurile care îl interesau sau afectau pe el.
Așa era cu muzica. De vreo lună, la noi în casă se auzea doar Wagner. Nu pentru că eu sau Miki eram cunoscători de muzică clasică, ci pentru că încercasem zeci de alți compozitori, până să găsim câteva piese la care David să nu protesteze plângând. De altfel, dacă îmi aduc aminte, nu asculta orice de Wagner, ci doar Tannhauser – Corul Pelerinilor.
Și puneam pe repeat, pentru că inerent, dacă asta îl calma, asta își dorea să audă, iar noi căutam orice canal pe care să comunicăm cu el.
În seara aceea, după ce mutasem boxele ca să ne amenajăm măsuța de revelion, am pus din nou Wagner, după ce David îi refuzase pe Dylan, Springsteen și alți artiști moderni. Era cred aproape ora 10 noaptea, noi mâncasem ceva, cred că și David acceptase probabil un iaurt și ne întrebam cât mai ascultăm Wagner, poate cine știe reușim să schimbăm registrul.
Am închis muzica și David și-a ridicat brusc capul către noua sursă de zgomot. Pornisem televizorul și zapam canalele, mânat de dezaprobarea continuă a lui David. Nici Baby TV sau alte canale nu în mulțumeau. Am ajuns într-un sfârșit pe Mezzo, unde era un concert de jazz, suna bine, nu cunoșteam artistul și m-am întors către Miki, trăgând cu ochiul și spre David. Oare?
David nu mai protesta. Ca să fiu sigur, l-am întrebat dacă îi place. Nu ne răspundea la întrebări, dar eram convinși că deja înțelegea măcăr sensul lor și oricum protesta atunci când nu era de acord cu noi.
Concertul a durat mai mult de o oră. Am rămas toți trei lipiți de televizor, cu muzica venind de la boxele de sub masă. David era liniștit și înțelesesem că accepta stilul ăsta de muzică. Nu știam atunci cine cântă și am căutat ulterior pe internet programul Mezzo, unde am citit că fusese Jamie Cullum.
De atunci l-am ascultat non stop, l-am și văzut în Franța la un concert la Jazz a Vienne. Muzica ascultată de David s-a diversificat, așa cum viața lui și a noastră s-a schimbat în mult mai bine.
De atunci au urmat 10 ani de luptă, mai urmează în mod cert și alții în care vom lupta, pentru ca David să fie și mai bine. David vorbește acum, merge la școală, face fotografii și este îndrăgostit de călătorii și geopolitică. Avem mari speranțe că într-un viitor nu foarte îndepărtat va putea fi independent.
Am povestit aceasta istorioară ca să aduc în sufletele părinților de copii autiști o speranță că lucrurile se pot schimba în bine. E nevoie de multă muncă, multe resurse dar și de mulți oameni minunați de care să vă înconjurați.
Am fost norocoși să avem în jurul nostru familiile, prietenii și o mulțime de necunoscuți care au crezut în noi și în David.
Acum ne luptăm și pentru ca alții să treacă cu bine peste încercări asemănătoare. Am lansat Faces of Autism, un proiect fotografic al lui David, prin care dorim să ajutăm la conștientizarea autismului și să punem în lumină câțiva copii, tineri și adulți cu autism care merită o viață mai bună.
Pe lângă fotografiile lui David și poveștile de pe site, vom publica și un film documentar, din al cărui prim episod puteți vedea deja primul trailer:
Pentru voi toți, mă’nclin acum și vă doresc La Mulți Ani!
2011 
2020
You might also like
Leave A Reply