Nu aveam programat să mergem în Athos. Am primit însă un telefon de la Dan, un prieten și coleg de liceu. M-a întrebat dacă aș vrea să merg cu David în Athos, pentru că ar fi două locuri disponibile într-un grup programat deja. Am acceptat fără să stăm prea mult pe gânduri.
Drumul cu mașina a fost lung până la Ierissos, portul unde ne-am îmbarcat pentru a ajunge la Vatoped. De pe marea agitată, pensinsula Athos ne atrăgea ca un magnet. Erau mulți pelerini pe vas, fiecare se exprima în limba lui, lăsând să se vadă nerăbdarea, mai ales când ne apropiam de golful în care se adăpostește portul de la Vatoped.
Nu voi însoți aceste rânduri decât de o singură fotografie, făcută în afara mănăstirii. Hotărât fiind să respectăm dorința celor ce viețuiesc acolo, nu am făcut poze în mănăstire.
Primul pas pe debarcaderul de beton a fost unul nesigur, dezechilibrat de tangajul pe care creierul meu îl mai simțea încă. Apoi treptat, ne-am adaptat la condiția noastră naturală de pământeni.
Majoritatea celor ce fuseseră acolo deja, spuneau că este un loc minunat, sfânt, care îți conferă o stare de beatitudine.
Pentru mine (nu pot vorbi încă pentru David), totul s-a desfășurat într-un alt ritm, cadențat parcă de fiecare bătaie de inimă. Nu stiu când au trecut cele 3 zile, m-am trezit pe drumul de întoarcere mai repede decât mă așteptam.
Iar acolo, dincolo de universul atemporal pe care călugării îl nuanțează păstrând obiceiuri de o mie de ani, vazul, auzul și mirosul completează ceea ce mintea și sufletul percep.
Erau foarte mulți pelerini la Vatoped și am simțit că fiecare dintre ei era o reflexie a mea. Imagini bune sau mai puțin bune ale mele se regăseau în ei, punându-mi în față avatari nenumărați ai ființei mele. Nici măcar nu conta că erau mai înalți sau mai scunzi, greci sau armeni sau asiatici. M-am regăsit în fiecare dintre ei, limitat numai de putința mea de a-mi discerne calitățile și mai ales defectele.
Printre ei pluteau călugării, asaltați de nevoile nenumăraților vizitatori. Toți reușeau însă să orienteze ființele care parcă se pierduseră pe un tărâm ireal. Și făceau asta cu un zâmbet, o privire aruncată în grabă, o mână care ciufulea părul rebel al lui David sau cu un cuvânt rostit fie în română, fie în limba care le era mai aproape de inimă.
Am găsit în Athos tot ceea ce am luat cu mine la urcarea pe vapor. Fiecare sentiment, credință și gând s-au transpus în imagini și trăiri care mi-au permis să-mi explorez ființa la un nivel de neînchipuit pentru mine.
Evident că am fost întrebat la întoarcere dacă voi reveni în Athos. Nu știu, trebuie să am răbdare mai întâi să înțeleg dacă eu am fost în Athos sau Athosul a venit cumva către mine.
Leave A Reply