Cele patru note atât de cunoscute călătorilor care trec prin orice gară din Franța, un jingle al lui Michaël Boumendil, l-au inspirat pe David Gilmour pentru tema principală a multașteptatului album al fostului șef de la Pink Floyd.
Într-o călătorie la niște prieteni, David Gilmour a luat trenul din Aix-En-Provence și a fost fermecat de simplitatea celor patru note ale lui Boumendil. Le-am găsit pe youtube, ele vor deveni desigur celebre pe tot globul, datorită superbei adaptări făcute de Gilmour.
(DO, SOL, LA, MI):
Al patrulea album solo al lui Gilmour, probabil că și cel mai așteptat este, din punctul meu de vedere, cea mai apropiată experiență pe care fanii Pink Floyd o pot avea de muzica stinsei formații. Dacă despărțirea de Waters nu a distrus de tot formația, moartea lui Richard Wright a însemnat despărțirea totală. Pink Floyd nu mai poate exista fără clăparul Wright, așa a spus și Gilmour și așa am simțit și noi după albumul care i-a adus de fapt un tribut, Endless River, publicat anul trecut.
Au trecut zece ani de la On an Island, un alt album solo de excepție a lui Gilmour.
Fanii Pink Floyd și ai lui Gilmour pot răsufla ușurați. Bătrânul rocker nu numai că s-a întors, dar revenirea sa s-a făcut cu o forță extraordinară care e insuflată dintr-un respect profund al muzicii și de ce nu, al fanilor săi.
Am cumpărat albumul sâmbătă de dimineață din Rockshop, unde am ajuns din întâmplare. Văzându-l pe raft la o zi după lansarea oficială, am fost nu doar mirat însă și emoționat și Miki m-a susținut imediat să-l cumpăr, mai ales că era ediția cd + blu ray (cu coloană sonoră 96 khz, 24 bit). Vinilul nu era atunci în magazin…
Pe lăngă, CD, BluRay și cărticica albumului, am găsit și câteva lucruri care au stat la baza albumului. Pentru Franța și respectul pe care i-l poartă Gilmour, o carte poștală cu Le Chat Noir – clubul de jazz și o ediție de lux a volumului II din Paradisul pierdut a lui John Milton.
Știam despre Milton că e un vechi poet englez, însă o căutare pe Wikipedia m-a blocat total. Paradise Lost a fost tipărit prima dată în 1667. Long time ago… in a far, far away country… O altă lume pentru noi. Paradise Lost e un poem care evocă decăderea îngerilor întunericului și alungarea din rai a lui Adam și a Evei.
Iată practic cele două intrumente necesare pentru a încerca să înțelegem Rattle That Rock: acordul Do, Sol, La, Mi și Paradise Lost al lui John Milton.
Mai multe piese de pe Rattle That Lock au versurile scrise chiar de soția lui Gilmour, romanciera Polly Samson.
Așa cum mă avertiza un fost coleg de facultate într-un comentariu pe poza mea cu albumul cumpărat pe Facebook, Rattle That Lock conține, blues, progressive & psihadelic rock și chiar jazz.
Albumul începe cu o piesă instrumentală (5 A.M.) care ne trimite cu gândul înapoi în 1984, la jumătate de oră după piesa lui Waters de pe ”Pros And Cons of Hitch Hiking”. (Mă refer la 4:30 AM, nu știu dacă e doar o concidență…)
Rattle That Lock urmează fainul jingle din gară (de care v-am povestit deja), într-o adaptare demnă de Gilmour.
Găsim piese de blues, în care vocea fantastică și chitara lui Gilmour pătrund în sufletul nostru, dar și un tribut către cel care a fost Richard Wright, A Boat Lies Waiting, cu un backing vocal de excepție – vechii prieteni Nash și Crosby.
Faces of Stone ne amintește parcă de Comfortably Numb (care conținea probabil cel mai fain solo de chitară – părerea mea..).
Pasiunea tinerească a lui Gilmour pentru jazz revine în The Girl in Yellow Dress.
Albumul se încheie instrumental, lăsându-ne parcă în așteptare, cu And Then…
M-am născut în altă epocă, dar în aceeași zi cu David Gilmour. Nu știu dacă asta mă leagă atât de mult de el și muzica lui fantastică. E cert însă că îmi place și sper că v-am dat și vouă motive în plus (dacă aveați nevoie) să ascultați Rattle That Lock.