Ați ascultat vreodată piesa asta? „First We Take Manhattan, Then We Take Berlin”. E ultima mea pasiune, ca să nu-i spun obsesie. Mă urmărește de câteva luni, de când am ascultat-o din nou frunzărind un album al artistei Jennifer Warnes – Famous Blue Raincoat. De pe acest album folosesc mult piesa „Ballad of A Runaway Horse” în testele pe care le fac diverselor echipamente Hi FI care ajung la mine.
Să revin la „First We Take Manhattan, Then We Take Berlin”. Sună a plan de cucerire globală, nu-i așa? Pare un fel de manifest al unui personaj negativ dintr-un film cu James Bond, care își propune să domine lumea.
Ei bine, eu cred că e mult mai mult de atât. Astăzi vreau să vă împărtășesc ce am documentat eu despre această capodoperă semnată de legendarul Leonard Cohen și să explorez cum a fost ea interpretată de alți artiști uriași, cum ar fi Jennifer Warnes și Joe Cocker. Vă avertizez că vom vorbi nu doar despre muzică, ci despre disrupție, putere și un tip de „terorism” la care probabil nu v-ați gândit niciodată.
Leonard Cohen – Arhitectul disrupției psihice
Să ne întoarcem în anii ’80. Războiul Rece era în toi, tensiunile geopolitice erau la cote maxime, iar lumea era un butoi cu pulbere. (sună cunoscut ?)
În acest peisaj, Leonard Cohen, un maestru al cuvintelor și al melancoliei, a lansat „First We Take Manhattan” pe albumul său I’m Your Man (1988).
Alegerea orașelor nu e întâmplătoare: Manhattan, cu Wall Street-ul său, e inima puterii economice globale, iar Berlinul, un oraș divizat atunci, era un simbol al confruntării ideologice. Deja, titlul ne pune pe gânduri.
Dar Cohen a mers mai departe. A șocat pe mulți când a descris melodia ca fiind „un cântec terorist” și „un răspuns la terorism”. Leonard Cohen, terorist? Nu chiar. El a clarificat imediat că admira la terorism aspectul de a fi „fără alibiuri sau fără compromisuri”, o poziție care i se părea întotdeauna foarte atractivă. A subliniat, totuși, că nu se referea la violență pe planul fizic, ci la o formă de „Terorism Psihic”.
Lucrurile stau cam așa: Cohen a făcut o paralelă cu un poem al lui Irving Layton, parafrazându-l pentru a contrasta violența fizică cu impactul profund, zguduitor, al unor „teroriști” intelectuali precum Freud, Marx și Einstein.
Acești oameni nu au aruncat bombe, dar au schimbat fundamental modul în care gândim, percepem lumea și ne raportăm la societate. Aceasta este disrupția pe care o explora Cohen: puterea ideilor de a remodela sufletul cultural.
Și, ca o ironie a sorții, chiar și stilul muzical al lui Cohen a suferit o disrupție. De la rădăcinile sale folk, a trecut la un sunet synth-pop, cu sintetizatoare și tobe electronice, o schimbare radicală pentru el.
Această transformare sonoră a amplificat mesajul disruptiv al cântecului, semnalând o ruptură cu trecutul și o dorință de a adopta o sonoritate mai agresivă, contemporană, care se potrivește cu versurile provocatoare..
Versuri precum „M-au condamnat la douăzeci de ani de plictiseală / Pentru că am încercat să schimb sistemul din interior” sintetizează frustrarea naratorului (și, probabil, a lui Cohen însuși) față de schimbarea lentă și dorința de acțiuni radicale. Iar „Sunt ghidat de frumusețea armelor noastre” sugerează că „armele” sunt, de fapt, ideile, arta, argumentele intelectuale, care posedă o „frumusețe” convingătoare în logica lor intransigentă.
Trec la Jennifer Warnes. Ea a lansat propria versiune a cântecului în 1987, pe albumul ei tribut Famous Blue Raincoat, înainte ca Leonard Cohen să-și lanseze propria versiune de studio. Asta e crucial, pentru că interpretarea ei a modelat mult percepția inițială a publicului.
Versiunea lui Warnes este remarcabilă pentru chitara distinctivă și propulsivă a lui Stevie Ray Vaughan, care adaugă o energie specială piesei.
Dar elementul cel mai discutat au fost pasajele dintr-un reportaj radio vorbite în germană la începutul și la sfârșitul piesei, o idee menită să capteze atenția oamenilor. Videoclipul muzical al lui Warnes a amplificat și mai mult acest aspect, incluzând o introducere despre atentatul cu bombă asupra discotecii La Belle din Berlinul de Vest. (1986)
Aceste alegeri de producție au făcut ca mulți ascultători să interpreteze cântecul într-un mod mult mai literal, legându-l de terorismul fizic, cum ar fi cel al diverselor facțiuni și grupări teroriste din anii ’80. Chiar dacă Cohen a explicat că el se referea la „terorismul psihic”, versiunea lui Warnes a creat o altă narațiune publică. Este un exemplu fascinant despre cum o interpretare, mai ales una vizuală, poate schimba complet modul în care o operă de artă este înțeleasă, depășind chiar intenția nuanțată a artistului original.
A treia interpretare majoră vine de la inconfundabilul Joe Cocker, pe albumul său din 1999, No Ordinary World. Cocker era renumit pentru vocea sa răgușită, plină de suflet, și pentru stilul său blues-rock distinctiv.
Versiunea lui Cocker, cu chitare electrice proeminente, bas, tobe și orgă Hammond, aduce o nuanță diferită. Vocea sa brută, viscerală, accentuează frustrarea și spiritul rebel inerent în versuri. Versul „M-au condamnat la douăzeci de ani de plictiseală” – Cocker îl cântă cu o greutate și o sfidare evidentă care îl face să sune ca o luptă personală, mai degrabă decât o idee abstractă. Abordarea sa blues-rock mută accentul de la abstractul intelectual sau geopolitic la o luptă umană mai viscerală. Fiecare artist, prin stilul său, a scos în evidență o altă fațetă a mesajului complex al lui Cohen.
Deci, ce cred eu că înseamnă „First We Take Manhattan, Then We Take Berlin” dincolo de terorismul propriu-zis?
Cucerirea artistică și culturală
Expresia poate fi interpretată ca o metaforă pentru atingerea succesului artistic și a dominației culturale. Manhattan (cu Carnegie Hall și industria muzicală) și Berlinul (o capitală hardcore a scenei muzicale din Europa) reprezintă locații cheie și piețe pentru cucerirea muzicală. Versuri precum „Am exersat în fiecare seară, acum sunt gata” sugerează un artist care se pregătește pentru o performanță muzicală triumfătoare. Cohen însuși a avut probleme cu mogulii muzical din Manhattan, așa că această cucerire ar putea fi și o rebeliune împotriva unei industrii percepute ca opresive.
Critica socială și rebeliunea personală
Cântecul exprimă o frustrare profundă față de „sistemul” existent și o dorință de schimbare radicală. „Douăzeci de ani de plictiseală” simbolizează o perioadă prelungită de luptă internă ineficientă. Versurile includ critici la adresa „afacerilor de modă, domnule” și a „drogurilor care te (men)țin slab„. Aceasta indică o nemulțumire mai largă față de superficialitate, consumatorism și aspectele distructive ale culturii moderne. Iar versul „Nu-mi place ce s-a întâmplat cu sora mea” poate fi o personalizare a răului cauzat de bullying, de imaginea publică sau un comentariu mai amplu asupra opresiunii femeilor sau a unei comunități.
Disruptorii moderni
Conceptul lui Cohen de „terorism psihic” este surprinzător de relevant într-o eră marcată de schimbări tehnologice rapide și polarizare ideologică. Gândiți-vă la disruptorii moderni din tehnologie, afaceri și mișcările sociale care își propun să modifice fundamental sistemele existente, adesea cu o abordare de tip fără scrupule, fără compromisuri, deși non-violentă. Capacitatea de a provoca haos la nivel mondia” dintr-o bază precum Redmond (Microsoft) prin informație, război cibernetic sau idei virale se aliniază perfect cu viziunea lui Cohen. „Frumusețea armelor noastre” poate fi văzută ca eleganța codului, puterea persuasivă a narațiunilor din social media sau forța disruptivă a modelelor de afaceri inovatoare.
„First We Take Manhattan, Then We Take Berlin” este o capodoperă a ambiguității și a semnificațiilor stratificate. Funcționează simultan ca un comentariu geopolitic, un manifest artistic personal și o explorare profundă a atracției umane către schimbarea radicală. De la geneza sa în peisajul Războiului Rece și evoluția stilistică a lui Cohen către synth-pop, până la interpretările distincte ale lui Jennifer Warnes și Joe Cocker, cântecul a demonstrat o remarcabilă capacitate de a se adapta și de a-și extinde relevanța.
Leonard Cohen a avut un talent excepțional în crearea unei melodii care, prin versurile sale criptice și formele muzicale în evoluție, continuă să invite la o analiză profundă și să rezoneze cu anxietățile și aspirațiile contemporane de disrupție și transformare.
Faptul că a putut articula o admirație pentru poziția intransigentă a extremismului, în timp ce a dezavuat violența fizică, și a propus conceptul de „terorism psihic” – o forță de schimbare intelectuală și culturală – subliniază profunzimea viziunii sale.
Așadar, data viitoare când ascultați „First We Take Manhattan”, gândiți-vă la toate aceste straturi. Nu e doar un cântec despre cucerire, ci despre puterea ideilor, a artei și a spiritului uman de a „lua” și a transforma lumea.
Piesele le puteți găsi separate pe streaming sau dacă vreți, le-am pus în 2 playlist-uri, unul pe Spotify:
Spotify: https://open.spotify.com/playlist/3u7Xyp1WOTYiifjeDoWOYe?si=f521db3937d04e0b
șu unul pe Tidal
Tidal: https://tidal.com/playlist/d52904e2-ebf7-44ef-9caf-5c0bec3ecdb8
Leave A Reply