Este evident că nu pot concura cu David în ceea ce privește poveștile despre călătoriile noastre. El este în mod clar cronicarul, care ține socoteala fiecărei țări, a fiecărui teritoriu sau pământ nou călcat. Și pentru că a ținut în mod clar să-mi spună asta și m-a rugat frumos, am fost de acord ca eu să acopăr cu poveștile mele exclusiv obiective punctuale, care mi-au plăcut mie în mod deosebit.
Articolul lui despre Spania îl găsiți aici, de altfel chiar vă rog să-l citiți, el reține mereu mai bine decât noi amănunte neașteptate.
De aceea m-am gândit la Miniaturi turistice scrise cu majuscule, poate un titlu cam pompos, dar care promite o serie de impresii de călătorie în destinații diferite față de fluxul turistic contemporan.
Am fost acum două săptămâni în Spania, iar Delia, sora lui Miki, ne-a propus o escapadă de o zi pe insulă. Insula Tabarca. O insulă situată la o oră de navigat din portul Alicante. Influențat fiind de scrierile copilăriei (Defoe, Jules Verne etc), simpla idee de a pune piciorul pe o insulă m-a fascinat mereu.
Așa că pe catamaranul care pleacă de trei ori pe zi din portul Alicante și care pentru 19 euro de persoană te duce și te aduce înapoi de pe Tabarca, încă de la îmbarcare, am stat în prova, scurtând mereu orizontul după prima insulă pe care puneam vreodată piciorul.
Desigur fără să consider insule recifele din Marea Barieră de Corali, unde am poposit în aventura noastră din Australia și unde am atins cu picioarele dar și cu mâinile pământul creat de miliardele de organisme microscopice.
Insula se vede chiar de când ieși din portul Alicante. Portul Alicante e modernizat și nu mai aduce cu ceea ce vedea Exupery în survolurile sale nocturne către Sahara. După câteva șicane ce protejează bărcile și iahturile ancorate acolo, marea Mediterană se deschide brusc, cu singura umbră către sud sud est, faleza ce pare de la distanță abruptă, a insulei Tabarca.
În mod clar, pe Tabarca, așa cum puteți vedea de pe hartă, puteți ajunge mai repede din Santa Pola, orășelul satelit al bătrânului Alicante, care pe timpul verii își dublează populația cu turiștii veniți predominant din UK. Noi am avut cartierul general la San Vicente del Raspeig, așa că Alicante era alegerea firească.
Traversarea de o oră a întinderii de apă până la Tabarca a trecut repede, flâmând fiind să văd cât mai mult din coasta comunității valenciene dar și multașteptata insulă din zare. Am avut noroc de o mare liniștită care ne-a facilitat o croazieră lină, deși catamaranul nu era unul mare și simțeam totuși puțin tangajul.
Valurile se loveau în depărtate de ceea ce părea o faleză naturală abruptă, dar care s-a dovedit a fi însă, un zid construit de oameni, care aduce insulei Tabarca o primă impresie de fortăreață, atunci când navighezi dinspre nord.
Pe cheiul portului, bine ferit și el de valuri, am simțit că vasul avusese tangaj, picioarele mele târându-se nesigur pe betonul cheiului care întâmpină turiștii, orientându-i către simbolica poartă de intrare în așezarea celei mai mici insule locuite din teritoriul spaniol.
Venisem pe insulă cu scopul clar de a-i relaxa cât mai bine pe copii, așa că ne-am îndreptat rapid către plaja din sud estul insulei, o întindere de nisip plată, cu o pantă redusă. Abia la 50 de metri de țărm apa ajunge pe la 1,5 metri adâncime, ceea ce o face ideală pentru familiile cu copii.
Pe plajă poți sta gratuit dacă ai salteaua ta sau poți alege să închiriezi șezlonguri și umbrele de la cei care gestionează (bine zic eu) plaja din Tabarca. Pe plajă erau mulți spanioli veniți din Alicante și Santa Pola și printre ei am remarcat cu bucurie, compatrioți de-ai noștri, care se relaxau în weekend după munca pe care o depun în Spania și se exprimau în dulcele grai românesc. Majoritatea dintre ei respectând legile dar mai ales regulile zonei.
Exista salvamar, dar nu l-am auzit niciodată să fluiere după cineva. Plaja e în mod clar mai curată decât cele din România, dar sincer, veți mai găsi mucuri de țigări aruncate neglijent.
Ceea ce m-a bucurat enorm este multitudinea vieții acvatice, pe care am avut ocazia să o remarcăm cât am făcut snorkelling. De fapt David a făcut snorkelling, eu i-am împrumutat-o doar de câteva ori. El deține clar exclusivitate pe celebra lui mască full face Ninja Shark adusă din Australia unde a primit-o cadou de la Cătălin și Roxana.
Pe fundul apei este predominant nisip, întrerupt ocazional de câte o piatră sau o tufă de alge care piperează peisajul submarin. Nu cunosc speciile de pești, semănau cu ceea ce noi mâncam ca și doradă, dar nu sunt convins, parcă erau totuși mai colorați.
Peștii sunt prietenoși, de fapt profită de turiștii care pentru a-i vedea mai aproape, aruncă pâine pentru a-i ademeni. Ceea ce ni s-a întâmplat și nouă. La început m-am gândit la filmul cu peștii piranha 🙂 E bine că David nu l-a văzut, pentru că nici la Marea Barieră de Corali nu erau așa mulți pești pe metru pătrat când se înfruptau din firimiturile oferite de turiști.
Ulterior m-am camlat, am râs cu David și i-am propus să urmărească unu – doi pești care părăseau bancul pentru a-i vedea înotând relaxat și a avea mai multă lumină pentru poze.
Bălăceala ne-a făcut foame și în plus, pielea noastră nu concurează cu a localnicilor, așa că pe la ora 13 am plecat de pe plajă, în căutarea unui loc umbros, eventual dotat cu mâncare și poate o cerveza.
Pe străduțele inundate de soare, localurile te îmbie cu aer condiționat, umbră și miresme bucătărești diverse. Am ales ușor un loc cu tapas, pizza și salate, la care însă singura bere la halbă era Heineken, dar am acceptat-o însetat, promițându-mi că spre seară, după ce parchez mașina, voi reveni la ediția aniversară de bere locală Alhambra, pe care am descoperit-o în Lidl în sticle omenești de 0,33 litri, nu 0,25 cum beau spaniolii. (da, recunosc, mă cheamă Mihai și îmi place berea, mai ales cea bună).
Mâncarea a fost excelentă, oamenii de acolo foarte primitori și nu s-au speriat când după noi au început să curgă turiști cu nemiluita, sincronizați corect cu ora locală a prânzului. Totul se pretrece în zumzetul continuu al spaniolilor pentru care nu există liniște la masă.
După ce am mâncat, am hoinărit pe străduțele insulei, până în zona falezei de est și nord, căutând locuri faine de poze pentru David. Am văzut un grup de localnici care luau masa în stradă, mi-au plăcut enorm, întruchipau fidel imaginea unor insulari relaxați sorbind un pahar de vin rose asezonat cu mariscos.
Am luat la întoarcere prima cursă (cea de 16:30) către Alicante. Unii dintre noi am dormit pe drum, profitând de cabina cu aer condiționat a catamaranului. Ne-am înghiontit unul pe altul să ajungem în parcarea subetrană a portului din Alicante (una dintre ele), de unde ne-am recuperat mașina.
Jumătate din pozele puse aici sunt făcute de David, eu am fost cam reținut de data asta, mă revanșez cât de curând.
Dacă ajungeți în Alicante, să vă păstrați o zi pentru insula Tabarca. Merită, zic eu, pentru tot ceea ce lipsește din turismul românesc și acolo se întâmplă cu o naturalețe flagrantă, neștirbită poate decât de arșița unei după amiezi de septembrie.
Leave A Reply